Obiceiuri din județul Mureș
În satele judeţului Mureş se păstrează de asemenea o multitudine de obiceiuri, dintre care amintim câteva, interesante pentru ochiul călătorului ce poposeşte pe aceste meleaguri, dar şi pentru cei ce caută vastul spaţiu şi diversitatea în manifestare a culturii tradiţionale.
Turca
Obicei de colindat al cetei de feciori, practicat în special în satele de pe Mureşul Superior, în seara şi noaptea de Ajun a Crăciunului, dar a cărui pregătire începe la intrarea în post, cu alegerea vătafilor cetei şi a locului unde se va face „Berea” – casa unde se vor aduna tinerii – feciori şi fete – în serile din post, chemaţi prin ,,buciu” (bucium), pentru a pregăti turca. Numele obiceiului vine de la masca zoomorfă deosebit de interesantă ce însoţeşte cu jocul ei colindele specifice ale cetei de feciori – animal fantastic, simbol al zeiţei preistorice care poartă numele feminin al taurului, obiceiul păstrând ecourile miturilor precreştine legate de moartea şi renaşterea naturii, cu rol refertilizator.
Ceata, formată din tinerii din sat, câţiva dintre bătrânii buni cunoscători ai obiceiului şi colindelor specifice, turca, jucată de un tânăr priceput, „bgiduşul”, însoţitorul îndeaproape al acesteia şi conducătorul ceremoniei, şi câţiva muzicanţi, colindă toate casele din sat, începând de la cea a preotului, urând pace şi sănătate, colindele fiind menite să asigure belşugul în casa celui colindat în anul care vine. În casele unde sunt fete de măritat sau neveste tinere, acestea sunt jucate de către feciori. Colinda turcii este plătită de fiecare casă, în produse şi bani, cu care se organizează masa si petrecerea pentru toţi cei care au primit-o, la Bobotează. Azi obiceiul îl mai întâlnim, reluat cu regularitate, an de an, în Idicel Sat şi Idicel Pădure, Săcalu de Pădure, Deleni, Pietriş, Vătava, Bistra Mureşului etc.
FĂRŞANGUL
Este un vechi obicei care se mai păstrează şi în prezent în unele localităţi cu populaţie maghiară din judeţul Mureş (Chibed, Cîmpeniţa, Fîntînele, Sîncraiu de Mureş, Breaza). Înainte de intrarea în Postul Paştelui, de obicei într-o zi de sâmbătă, un alai de feciori, îmbrăcaţi în costume specifice, întruchipând diferite personaje (miri, husari, unii dintre ei călare, paznici ai alaiului, cerşetori etc, însoţiţi de muzicanţi), colindă satul, casă cu casă, joacă fetele gazdelor, fiind răsplătiţi cu mâncare şi băutură. Spre seară se adună la căminul cultural, împreună cu fetele din sat, unde se încinge o petrecere până dimineaţă. Este un ultim prilej de petrecere înainte de intrarea în Postul Paştelui.
NUNTA
O nuntă tradiţională în unul din satele mureşene, în oricare din sub-zonele etno-folclorice, era un adevărat spectacol pentru ochiul privitorului, un spectacol la care participă ca actori aproape întreaga comunitate sătească. De la chemătorii care plecau în vinerea dinaintea nunţii prin sat, pentru a chema lumea la petrecere, urmând „steagul” sau petrecerea mirilor şi a tinerilor de sâmbătă seara, pregătirile de duminică dimineaţa de la casa miresei şi a mirelui, îmbrăcatul acestora, mersul pe „cale mare” al alaiului de nuntaşi de la casa mirelui, la cea a miresei, însoţiţi de 8-10 călăreţi în straie de sărbătoare şi cu caii maiestuos împodobiţi, luatul zestrei miresei, colăcăritul şi strigatul peste poartă, jocul în drum la biserică, „ospăţul” cu muzica, jocurile şi strigăturile specifice ocaziei, chiuiturile la găină, toate urmau un tipar bine stabilit, complex, menit să marcheze cum se cuvine momentul deosebit de important din viaţa tinerilor. Şi astăzi sunt localităţi în care măcar în parte acest ceremonial de nuntă este respectat, şi perechi de tineri care se reîntorc cu dragoste la aceste vechi modele.
CSÉPTÁNC – Jocul cu îmblăciul
Joc maghiar specific localităţii Măgherani, ce porneşte din una dintre vechile tradiţii care se petrecea în timpul verii, după seceriş, în perioada când nu se lucra mecanizat în agricultură ci se secera cu secera, cerealele se adunau şi se depozitau în şură, iar după ce se uscau se îmblăteau cu îmblăciul. Adunarea recoltei era un prilej de bucurie şi o zi de sărbătoare pentru ţăran, fiindcă grâul asigura posibilitatea de supravieţuire pentru familia sa. Cum clăcile se făceau de multe ori cu „ceteraşi”, terminându-se cu muzică şi dans, în timp s-a încetăţenit un joc anume, în care gazda făcea cu îmblăciul nişte mişcări specifice de dans în timp ce îmblătea. Astfel s-a păstrat la Măgherani ,,dansul cu îmblăciul”, un joc inedit, specific acestei localităţi, pe care îl regăsim astăzi în repertoriul mai larg al ansamblului folcloric maghiar de aici CSÉPTÁNC – Jocul cu îmblăciul
ŞEZĂTOAREA
În serile lungi de peste iarnă, femeile şi tinerele fete se adunau la o casă, pe criterii de vecinătate sau rudenie, în şezătoare, prilej de muncă (tors, cusut, brodat şi alte operaţii necesare pentru obţinerea pânzei, a lânii, pentru articolele de îmbrăcăminte şi alte textile de uz gospodăresc), dar important şi sub aspect al socializării şi ca formă de petrecere a timpului, aici cântându-se cântece, spunându-se ghicitori, aşteptându-se feciorii care veneau în şezători pentru a întâlni tinerele fete. Deşi în prezent numărul articolelor pe care femeile le lucrează cu mâna lor este mult mai mic, practica încă se păstrează, în special în satele mai conservatoare în ce priveşte păstrarea vechilor tradiţii.
